Paradoxuri romanesti

Paradoxuri românesti



Andrei Plesu (Adevarul, 20 mai 2009)

România e, în multe privinte, o alcãtuire paradoxalã.

De aceea e greu sistematizabilã, de aceea e greu de guvernat. Reusim  lucruri care, în mod normal, nu merg împreunã. Reusim de pildã, constatase deja Titu Maiorescu, sã producem forme, pentru care ne lipseste cu totul fondul. Asa ceva nu e la îndemâna oricui. Si ceea ce e spectaculos e cã, una peste alta, tara functioneazã, asa paradoxalã, asa improbabilã cum este! Sã dãm câteva exemple:


Una dintre neobisnuitele noastre reusite este sã avem un coeficient imens de poluare (în aer, în apã si pe pãmânt), fãrã sã avem o mare industrie. Industria noastrã este sublimã, dar imperceptibilã altfel decât prin cantitatea de toxine pe care o emanã. Ne otrãvim, asadar, fãrã otravã sau, mai exact, obtinem otravã din te miri ce. O altã reusitã paradoxalã: avem medici foarte buni si spitale foarte proaste. E inexplicabil cum poti avea medici de calibru, când mai tuturor le lipseste instrumentarul necesar pentru a-si face meseria onorabil. Si totusi si-o fac. Medicul te salveazã, sistemul te omoarã.

Alt miracol: avem o mare concentrare de atractii turistice si n-avem turism.Turismul n-ar da rezultate la noi decât dacã s-ar generaliza un mod de teleportare a turistilor, asa încât ei sã ajungã în fata frumusetilor patriei fãrã sã aibã nevoie de drumuri, de hoteluri si de servicii în general. Paradox colateral: suntem ospitalieri, dar umflãm grosolan nota de platã, pe baza ideii cã strãinul trebuie jumulit.

Mai departe: ne lãudãm cu elevi eminenti, foarte bine calificati la felurite olimpiade internationale, dar stim cu totii cã învãtãmântul autohton e în crizã, cã profesorii s-au descalificat, cã scolile sunt delabrate si salariile sunt mici. Avem traditii agrare incontestabile, pãmânt fertil, mânã de lucru, dar nu prea mai avem agriculturã: mâncãm pâine turceascã, fructe si legume comunitare, iar carne si produse din carne importãm din toatã lumea. Suntem sãraci, dar am umplut Bucurestiul de automobile pretentioase, cârciumile sunt pline, cãlãtorii români se înghesuie prin avioane trans-europene si trans-atlantice cu bagaje de apocalipsã.

Suntem patrioti, dar n-avem patriotism: adicã nu ne preocupã grãdinãrirea limbii strãmosesti, viitorul imediat si concret al tãrii, istoria ei, monumentele ei, institutiile ei. Avem la chefuri romantioase suspinuri nationale, dar primul gând când ne amintim de tãrisoarã e s-o delapidãm. Pe mãsurã ce avem elite mai putine, dezvoltãm fatã de ele un dispret tot mai mare. Avem somaj, dar muncim la negru, n-avem bani, dar ne descurcãm, suntem crestini, dar la câte un hram sau la câte o sãrbãtoare ortodoxã ne îmbulzim, ne ocãrâm si vociferãm ca o hoardã fãrã istorie si fãrã credintã.

Orice analizã a României contemporane (sau eterne?) se blocheazã, la un moment dat, în paradoxuri asemãnãtoare. Inventarul lor pare infinit. În rezumat, s-ar spune cã ori avem evolutii interminabile, care nu culmineazã niciodatã într-un scop atins, ori avem împliniri care nu se justificã prin nicio evolutie. Ori drum fãrã tintã, ori tintã fãrã drum. Cresterea organicã, cu rezultat constient si previzibil, continuitatea, consecventa, organizarea, tenacitatea iatã virtutile care ne lipsesc. Dar ne descurcãm noi si fãrã…

Advertisements